ZORII PUSTIEI - povestire din volumul CETATEA FĂRĂ TRECUT, editura Nemira 2015

 

Noi, darfii, trăiam fericiţi şi liberi sub cerul albastru al pustiei, crezându-ne – în deşarta noastră semeţie – urmaşii poporului ales. Iubitori de orizonturi largi, dis­preţuiam umbra înşelătoare a zidurilor menite năruirii, urmând – împreună cu întregul nostru avut – destinul rătăcitor al caravanelor. Am nesocotit întotdeauna semin­ţiile nevolnice care se închinau lui Thaal, cel cu o mie de chipuri, sau puterilor tenebroase ale nopţii şi n-am făcut legăminte de credinţă zeilor nevăzuţi, nici n-am adus ofrande idolilor singuratici, ciopliţi în piatra fale­zelor. Nimic nu ne putea stinge din priviri febra depăr­tărilor şi, poate, nesăbuita noastră cutezanţă a fost aceea care ne-a pierdut.

Ne obişnuisem cu peisajul sălbatic şi neprimitor al deşertului, descoperind în obositoarea lui monotonie o frumuseţe primară. Luni întregi, nisipul ne ardea tălpile, iar valurile de arşiţă ne învăluiau toropitoare, pentru ca, într-o zi, mânia învolburată a ce­rului să reverse brusc potopul, înecând sub şuvoaie ră­nile pământului.

Iubeam înserările de purpură, învelind într-o mantie întunecată încremenitul ocean al dunelor, până în clipa când soarele cobora spre tainicu-i repaos, iar Luna, stră­lucitoare ca bronzul oglinzilor vechi, se arăta deasupra nemărginirii de nisip. Ecoul fericitelor vremuri trecute, dar nicidecum uitate, ne-a urmărit mereu cu seducătoarea lui chemare, chiar şi acum, când legile aspre ale firii s-au întors împotrivă-ne şi am ajuns înstrăinaţi de tot ce am fost odinioară.

Ne vom aduce însă aminte întotdeauna de noaptea ceţoasă în care zvonuri de spaimă umpleau tabăra, iar animalele înnebunite se zbăteau în le­gături, presimţind vremea nenorocirilor.

Chiar înainte de sosirea zorilor, o sabie de lumină a despicat bolta, trezind din somnul milenar umbrele că­lăreţilor fără nume ai deşertului. Orizontul s-a făcut de cenuşă, ascunzând cutremurătorul sabat al stihiilor dez­lănţuite, gata să se prăvălească peste noi din înalturi, nimicindu-ne cu fulgere de foc. Curând însă, fără ca ploaia dătătoare de viaţă să stingă însetarea nisipului, negura ce prevestise deluviul a început să se împrăştie în cele pa­tru zări. De pe malul mării înspumate priveam înfioraţi agonia furtunii...

Deodată, văzduhul s-a limpezit şi cu toţii am văzut cum – deşi soarele se afla la locul său pe cer – din furia nedomolită a talazurilor răscolite de cu­renţi se ridicase un astru nou şi strălucitor. Departe în larg, născute din fierberea zbuciumatelor ape, o mulţime de capete verzi, solzoase, veneau ameninţătoare spre noi. Cuprinşi de o spaimă ce ne-a răpit cu totul dreapta ju­decată, am alergat înapoi spre dunele înalte, strivindu-i pe cei rămaşi în urmă şi lăsându-ne pruncii pradă crea­turilor hidoase ale mării...

În zadar am implorat nisipul să ne acopere, ascunzându-ne privirii lor neîndurătoare; zadarnică a fost lupta dată cu îndârjirea disperării de cei mai curajoşi din­tre noi. Încălecaţi pe lighioane fără seamăn, fiii adâncului au trecut peste dune într-o cumplită cavalcadă, răscolind colbul pustiei sub copitele de fier. Ne-au izgonit din vă­găunile munţilor, otrăvind cu răsuflările lor ucigătoare intrarea peşterilor unde ne găsisem vremelnic adăpost. Ne-au urmărit ca un blestem, dincolo de oboseală şi de moarte, până când, istoviţi şi împuţinaţi, am renunţat la încrâncenata noastră împotrivire, acceptând sclavia umi­litoare pentru a ne feri neamul de pieire.

Pierdusem orice speranţă – căci soarta se arăta mereu de partea străinilor – dar înverşunata prigoană a încetat şi vieţile celor care scăpaseră au fost cruţate. Păzindu-ne cu străşnicie, învingătorii ne-au mânat departe, în inima pustiei, unde – supunându-ne unei vreri potrivnice dorinţei noastre – am pus temeliile stră­lucitorului oraş Ur.

Îngropând sub lespezile de bazalt pierduta libertate, am durat întru veşnicie ziduri groase, cupole şi turnuri uriaşe în care să zacă ferecate comorile stăpânitorilor. Ridicat în vremurile întunecatei robii – măr­turie a durerilor şi urii nestinse a darfilor – oraşul creştea neîncetat, întinzându-şi aripile de piatră peste deşert. Ne împresura cu labirintul străzilor înguste, răpindu-ne ori­zontul cu măreţia palatelor, ale căror faţade nu dezvăluiau trecătorului decât porţi masive şi creneluri sumbre. Fără misterioasa oglindire a cerului în adâncul fântânilor, apa din marile bazine îşi pierduse limpezimea şi puterea de a învinge setea, devenind tulbure, mâloasă.

Puţini dintre noi se mai încumetau să conducă lun­gile caravane, ce purtau acum averile străinilor spre o ţintă necunoscută. Când cei care părăseau semeaţa zidire nu s-au mai înapoiat, am înţeles că deşertul, cândva prieten, ni se ridica împotrivă.

Născuţi sub semnul robiei, copiii noştri nesocoteau rânduiala străveche, întristându-ne inimile cu purtarea lor nesăbuită. Au deprins gustul bucatelor alese şi-al fes­tinurilor prelungindu-se până în zori, iar ameţitoarea li­coare a vinului îi îndemna la isprăvi nelegiuite. Râvneau straiele bogate şi palatele fastuoase în care locuiau străinii; preţuind totul în aur sau argint, deveniseră de două ori sclavi: ai stăpânilor şi ai propriei lăcomii.

Cârmuitorii cetăţii părăseau rareori citadelele închinate slavei lor, iar atunci porţile grele rămâneau deschise doar pentru scurtă vreme, fiind repede zăvorâte în urma mon­ştrilor de metal. Câteodată, un vaiet prelung – ca strigătul însingurat al fiin­ţelor chinuite de nostalgia altei lumi – venea din subte­ranele vreunui palat, înspăimântându-i pe cei aflaţi în preajmă; cutremurându-se, bătrânii darfi recunoşteau chemarea lighioanelor nepământene pe spinările cărora cuceritorii ieşiseră din mare.

Până şi copiii îşi amintesc de zilele când străinii au hotărât deodată şi fără vreo pricină anume, să părăsească oraşul. Pornind într-un inexplicabil exod peste întinderea deşertului ne-au cerut ca, până se vor întoarce, să păstrăm legile statornicite de ei, altfel vor trimite asupră-ne prăpădul focului.

Pregătirea Marii Caravane n-a fost un prilej de cântece şi bucurie pentru poporul din cetate, darfii petrecând convoiul în tăcere, căci se temeau de sensurile ascunse ale neaştep­tatei plecări a străinilor, mai mult chiar decât de cruda lor stăpânire.

Clepsidra timpului, măsurând trecerea secolelor şi succesiunea rânduită a generaţiilor, s-a oprit în ziua când poarta masivă – ferecând teritoriul interzis al gră­dinii unui palat – s-a prăbuşit într-o movilă de moloz, praf şi cenuşă, împrăştiată de suflarea vântului. Întâi temători, apoi însufleţindu-ne pe măsură ce numărul nostru sporea, am dărâmat porţile palatelor, iar magnificele bolţi sub care răsunaseră paşii stăpânitorilor s-au umplut de strigăte, chemări, râsete – eram, în sfârşit, liberi!

 Înăuntrul măreţelor edificii n-am găsit nici arme, nici comori; doar uşi zidite la capătul coridoarelor pustii, încăperi goale şi scări ducând spre nicăieri. N-am aflat nimic înspăimântător în aceste locuri şi, înţelegând că timpul robiei la trimişii apelor trecuse, ne-am apucat să năruim simbolurile umilinţei; nu ne-am îngăduit odihna până ce toate construc­ţiile poruncite de foştii stăpânitori n-au fost sfărâmate.

Când şi ultima piatră a hulitelor edificii s-a prefăcut în pulbere, am ieşit înaintea mulţimii adunate lângă zidul de răsărit al cetăţii. Le-am vorbit îndelung, cu chib­zuinţă, despre tărâmul nesfârşit al dunelor, făgăduit se­minţiei noastre în veac, dar nici cuvintele mele înţelepte, nici dreapta mânie ce m-a cuprins în faţa orbirii lor nu le-a clintit nebunia.

Voiau să rămână?!

I-am părăsit atunci – căci zorii pustiei mă chemau spre alte orizonturi – iar ei, darfii, au început acolo, în oraşul robiei, să construiască pe vechile temelii, noi pa­late.