INVAZIA ANGLIEI

 

„Şi a venit o mare oaste...“

Armata daneză care a debarcat în 865 în Anglia de Est a pornit prima acţiune militară coordonată a vikingilor, având o strategie clară: cucerirea şi apoi colonizarea Insulelor Britanice.

Până atunci (835 – 865), războinicii Nordului se mărginiseră la raiduri scurte, de vară; jefuiau oraşele şi mănăstirile de pe coasta de sud a Angliei, pătrunzând arareori mai mult de cincisprezece mile în interior. Atacurile (cu excepţia celor împotriva Lindseyului şi Angliei de Est în 841 şi asupra Londrei în 842) ameninţau regatul Wessex, în special capitala sa, Winchester.

„Cronica anglo-saxonă“, deşi constituie o importantă sursă de informaţii despre perioada vikingă în Insulele Britanice – comparabilă doar cu „Analele irlandeze“ – rămâne un document subiectiv şi incomplet. Dacă viziunea denigratoare asupra invadatorilor ar fi de înţeles, mai puţin justificată este pretenţia de istorie naţională a „Cronicii“, ai cărei autori s-au concentrat aproape exclusiv asupra sudului Angliei, ignorând evenimentele petrecute în afara Wessexului. Astfel, în timp ce „Cronica anglo-saxonă“ nu menţionează în 844 niciun atac viking, „Analele Sfântului Bertin“ din Franţa aceleiaşi perioade amintesc despre o ciocnire armată peste Canalul Mânecii, unde „oamenii din Nord şi anglo-saxonii au dat o mare bătălie şi, după trei zile, nordicii au izbândit, punând stăpânire după bunul lor plac asupra pământului“.

Şi aşa a fost.

Timp de două secole, vikingii veniţi din Danemarca au scris istoria Angliei: i-au atacat ţărmurile, i-au jefuit mănăstirile, au distrus aşezări şi au întemeiat altele, au influenţat, au dominat şi au colonizat – iar după epoca vikingă, Anglia nu a mai semănat vreodată cu ce fusese înainte.

Danezii care şi-au tras drakkarele la ţărmul anglo-saxon în 865 (aproape două mii de războinici, conduşi de fraţii Ivar şi Halfdan Lothbrok), nu plănuiau una dintre obişnuitele expediţii de jaf din care să se aleagă cu glorie şi pradă. Veniseră ca să rămână. Pregătită pentru o campanie îndelungată – ce viza Northumbria, Mercia şi Wessex – armata daneză a debarcat în Anglia de Est.

„În anul acela de sânge şi foc, barbarii au coborât din corăbiile lor lungi şi au înaintat cât le-a fost voia, fără ca nimeni să cuteze a le sta împotrivă“, relatează „Cronica anglo-saxonă“. Din momentul începerii invaziei şi până în anul 954, când s-a încheiat ultima pace, paginile sale sunt dedicate exclusiv ofensivei vikinge. În faţa valului de războinici ai mării, anglii din Est au preferat o înţelegere negociată şi au pus la dispoziţia cotropitorilor cai, care aveau să le faciliteze acestora deplasarea în restul teritoriului.

Nimic mai fals decât imaginea vikingilor ce săreau din drakkare pe malurile Tamisei sau ale altor râuri şi fluvii. Principalele campanii daneze (866 – 886, 892 – 896) au aplicat o tactică standard: consolidarea de baze pe ţărmuri, apoi progresul inexorabil spre interior. Saxonii, care nu construiau aşezări fortificate, nu avuseseră niciodată tradiţii maritime şi, mai ales, erau dintotdeauna dezbinaţi, nu au opus vreo rezistenţă notabilă. Iar strategia invadatorilor s-a dovedit de o simplitate genială: n-au folosit reţelele navigabile ale Angliei, ci căile ei rutiere. Războinicii Nordului au parcurs mii de kilometri pe drumurile construite de romani, călare pe cai englezi (în ofensiva din 866) sau aduşi din Danemarca (cum s-a întâmplat în 892, când au debarcat în Kent). Totuşi, vikingii aveau limitări: nu luptau călare, ci considerau caii un mijloc de transport, ignorând formidabila forţă de şoc a cavaleriei grele.

Chiar şi aşa, la sfârşitul secolului al IX-lea, Anglia de Est era atât de devastată încât nu mai rămăsese aproape nimic de jefuit. Danezii au intrat atunci în Northumbria, (toamna anului 866) şi, de Ziua Tuturor Sfinţilor au ocupat oraşul Yorkshire, ce va deveni capitala regatului viking din York.

Următorul obiectiv al danezilor se afla la sud: ispititorul ţinut al Merciei. Curând, au întemeiat aşezări stabile în regatul welsh Strathclyde, apoi au cucerit Nottingham. Au petrecut acolo iarna anului 867 – 868, ceea ce i-a îngăduit regelui Merciei, ajutat de cumnatul său Ethelred, regele Wessexului şi de fratele acestuia, Alfred să îşi pregătească contraofensiva.

În primăvară, o armată anglo-saxonă înainta spre Nottingham. Aflaţi în înferioritate numerică, vikingii ezitau să îşi părăsească fortificaţiile şi să se angajeze într-o luptă în câmp deschis. S-a făcut atunci pace, iar invadatorii au abandonat Mercia (869), retrăgându-se spre York. S-au întors apoi în Anglia de Est, unde îşi făcuseră tabăra de iarnă la Thetford, trecând iarăşi, nestingheriţi, prin Mercia. Se părea că în Anglia nu exista nicio forţă capabilă să învingă armata scandinavă, disciplinată, mobilă şi având o strategie coerentă.

Ce putea să-i opună un rege saxon? Contingentele oamenilor liberi: o masă de ţărani înarmaţi cu topoare şi furci, adunându-se cu încetineală şi neputând rămâne multă vreme sub arme din cauza muncilor agricole – adversari nedemni de danezii echipaţi cu zale şi coifuri, maeştri în mânuirea spadelor şi securilor. Singurii potrivnici pe măsură rămâneau soldaţii din garda regală; însă aceştia erau prea puţini şi le lipsea experienţa în luptă a scandinavilor.

Problema apărării Angliei putea avea trei rezolvări: înrolarea tuturor oamenilor liberi, cu neajunsurile sociale, juridice şi logistice inerente; angajarea unor trupe de mercenari, soluţie preferată de ultimii împăraţi romani – însă regii saxoni nu deţineau averile acestora; sau o armată permanentă de războinici profesionişti, plătiţi nu cu solde, ci prin cedarea unor terenuri în folosinţă ereditară.

Cu patru secole în urmă, când triburile saxone invadaseră Anglia, omul liber, atât la saxoni cât şi la celţii rămaşi după plecarea romanilor, era obligat să lupte prin însăşi statutul său social. Însă, în vremea ofensivei daneze, echipamentul unui războinic devenise atât de costisitor încât profesiunea armelor a devenit accesibilă numai unei anumite clase: faimoşii „housecarls“.

Un alt efect al ameninţării vikinge a fost atenuarea rivalităţilor dintre regatele insulare. Primul rege „al tuturor anglo-saxonilor“ rămâne Egbert of Wessex (802 – 839), însă cel care avea să salveze Wessexul şi, într-o oarecare măsură, Anglia creştină, a fost Alfred cel Mare (871 – 899).

În 870, an fatidic pentru anglo-saxoni, vikingii au ocupat oraşul Reading, aflat la vărsarea Râului Kennet în Tamisa. La fel ca York, Nottingham şi Thetford, Reading avea să devină o bază de acţiune pentru întreaga zonă. Anglia de Est era deja regat danez, Mercia fusese practic cucerită. Urma Wessex... Regele Ethelred şi fratele său Alfred au încercat să îi oprească pe invadatori la Ashdown, Basing şi Merantun. Deşi anglo-saxonii au reputat o victorie la Ashdown, Ethelred căzuse în luptă, iar danezii păstrau iniţiativa. Devenit rege, Alfred a pierdut prima lui bătălie, cea de la Wilton, în 871. Wessexul nu era pregătit să continue ostilităţile şi Alfred a cerut un armistiţiu. Nu se cunoaşte preţul plătit de rege, însă invadatorii s-au retras – şi patru ani a fost pace în sudul Angliei.

Danezii au părăsit Wessexul şi au iernat (871 – 872) în târgul Londrei, din Mercia. Încrezători în steaua lor norocoasă – în mai puţin de zece ani cuceriseră Anglia de Est, Northumbria şi Mercia – au luat, în 874, o hotărâre istorică. Armata care, de la debarcarea din 865 rămăsese unită, s-a împărţit în două la Repton. Halfdan a pornit cu contingentul lui spre Nord-Vest, împotriva picţilor şi a britonilor. Ceilalţi, conduşi de căpeteniile Guthrum, Oscytel şi Anund s-au îndreptat spre sud, atacând Wessexul.

Aici, surpriză: orice l-ar fi preocupat pe Alfred în cei patru ani de răgaz, nu a fost în mod sigur apărarea regatului său. În faţa noii ofensive vikinge – care a ajuns, trecând prin Cambridge, la Wareham şi Exeter – regele pe care istoricii aveau să îl numească Alfred „cel Mare“ a rămas cu trei alternative: să se predea, să fugă ori să se retragă „strategic“, după cum scria istoricul J. Speed în „History of Great Britain from Julius Caesar to our Most Gracious Sovereign King James“ („Istoria Marii Britanii de la Iulius Cezar până la Majestatea Sa  Regele James“).

A ales-o pe ultima.