TIGRII VISEAZĂ ÎN CULORI

 

Cu toată aglomeraţia de pe străzi am ajuns cu zece minute mai repede. Aleile Grădinii Zoologice erau pustii. Animalele dormitau, unele la soare, altele în iglourile de ciment ce se voiau vizuini, scorburi, bârloguri... M-am oprit în faţa unor zăbrele: Panthera tigris altaica.

Tigrului siberian nu îi plăcea căldura amiezii. Prefera umbrele înserării, adierile nopţii şi hartanele pe care îngrijitorul i le azvârlea de la distanţă. Născut în îndepărtata Rusie, uriaşul motan vărgat nu venise în Nova Scotia de bună voie. Prins în cursă de braconieri, cunoscuse Transiberianul, foamea şi loviturile de ciomag din circurile ruseşti, chinuitorul rău de mare pe vaporul ce îl adusese la Dartmouth.

Unde zăcea apatic. Ori poate că visa. Îşi amintea taigaua, zăpada, văzduhul mirosind a răşină – sau hăituiala, carnea caldă, sângele scurs odată cu viaţa din prada răpusă...

 – Am întârziat? am auzit deodată glasul Lorenei.

Se apropiase neauzită, de parcă n-ar fi mers pe tocuri de zece, ci pe labe de felină. Nici gândurile nu i le auzeam, decât atunci când voia.

 − Eu am venit prea devreme, am spus, deşi ea ştia deja asta.

 Lorena nu m-a luat în seamă. Trecuse de primul grilaj, intrând în îngrăditura unde vizitatorii n-aveau acces, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. Acum trăgea zăvoarele cuştii, o deschidea. A păşit înăuntru, apoi s-a răsucit spre mine.

– Vino!

Am urmat-o, cu răsuflarea întretăiată, cu sângele pulsând nebuneşte în vine, cu tâmplele bubuind asurzitor. Ce voia să mă înveţe în ziua aceea? Preferam să nu mă gândesc la un răspuns precis, iar posibilităţile nu-mi surâdeau deloc.

Între timp, tigrul se ridicase. S-a întins alene, s-a apropiat. Înaintea noastră s-a oprit, nehotărât, şi-a lins o labă, biciuind văzduhul cu coada, în vreme ce ochii verzi, fosforescenţi îi rămâneau aţintiţi într-ai Lorenei. A mai făcut un pas, ezitând.

– Ai intrat vreodată în mintea unui animal?

Căscasem ochii la fel de mari ca felina captivă în vraja Lorenei. Puterea aceea intensă, copleşitoare...

– N-aş putea să încep cu ceva mai mic? am şoptit. Un pechinez, un hamster.

Tigrul a mârâit, arătându-ne lucirea colţilor. Lorena a râs.

– Nu-i decât un motan de trei sute de kilograme. Eşti gata?

Lorena închisese ochii, într-ai tigrului era năuceală; n-am lăsat-o să devină furie, moarte...

Am intrat.

Un salt într-o lume cu totul străină. Şi atât de neaşteptată, de uluitoare, încât mi-am uitat frica. Tigrul gândea în culori. Într-o succesiune ameţitoare şi, aparent, haotică. Însă nu era. Orice sunet, miros, imagine, chema o nuanţă – una dintr-o infinitate. Un caleidoscop senzorial, pe care mi-ar fi luat o viaţă să îl descifrez. N-aveam nici măcar un minut – aşa că am redus totul la esenţă.

Roşu – sânge, carne, pradă; albastru – necunoscut; galben – ameninţare, pericol, înfruntare iminentă; verde – femelă, plăcere, tihnă. Pe mine mă vedea când în galben, când în roşu. Ameninţare şi pradă? Nu... Eram verde, verde!  Taigaua după ploaie, foşnetul ierburilor înalte şi eu, unduind printre ele, radiind linişte, siguranţă, abandon.

Tigrul şi-a desfăcut fălcile, arătându-mi fildeşul îngălbenit al colţilor, limba trandafirie, cerul negru al gurii. A căscat din nou, apoi s-a întins la picioarele noastre, cu botul pe labe; într-o clipă, dormea adânc.

Lorena s-a aplecat, scărpinându-l pe frunte, după urechi.

– Vrei să-l mângâi?

– Data viitoare, i-am zâmbit, promiţându-mi solemn să nu mai calc vreodată pe acolo.