CÂND SE VA TREZI CEL CARE...

 

 

„Evenimentele nu se nasc, ele se desfăşoară dintotdeauna, iar noi ne mişcăm înăuntrul lor“. În primăvara lui 1450, căpitanul La Bressac n-avea cum să cunoască teoria emisă, cinci sute de ani mai târziu, de Sir Arthur Eddington. Iar „evenimentul“ în care francezul se afla an­grenat, la fel ca mulţi dintre conaţionalii săi, era Războiul de O Sută de Ani.

Vastul conflict anglo-francez izbucnit în 1337 se apropia de sfârşit. Franţa nu mai avea nevoie de eroi. Luată prizonieră de burgunzi la Compiègne şi vândută englezilor, Jeanne d’Arc a fost judecată la Rouen pentru erezie, condamnată şi arsă pe rug în 1431.

La Bressac luptase în armata „Fecioarei din Orlèans“ alături de alţi căpitani rămaşi în is­to­­rie: La Hire, Xaintrailles, Grailly, Antoine de Chabannes. Dar, după ce o trădase pe Jeanne, fără de care n-ar fi ajuns niciodată să aibă un tron şi o ţară, regele Carol al VII-lea şi-a arătat „recunoştinţa“ faţă de cei care îşi vărsaseră sângele pentru el neplătindu-le soldele. Urmarea? În 1436 francezii recu­ce­riseră Parisul, însă provinciile erau bântuite de „Les écorcheurs“, foşti mercenari pe care nevoia îi strânsese în bande puse pe jaf şi fără­de­legi. Asemeni Marilor Companii cu un secol înaintea lor, ucideau, violau, terorizau satele, până ce au deve­nit o adevărată plagă pentru Franţa.

 Abia în 1444, Delfinul Ludovic a izbutit să îi scoată din ţară, luându-i să lupte de partea lui Frederic al III-lea de Habsburg, aflat în război cu Cantoanele Helvetice. La Bressac a rămas însă în Franţa, angajându-se în armata regală permanentă, în­fiinţată în 1445. Acest corp de elită în solda lui Carol al VII-lea nu­măra optsprezece Companii a câte 1 800 de „lănci“ fie­care (o „lance“ fiind com­pusă din patru oameni de arme: un lăncier şi doi arcaşi călare, şi un soldat pe­destru). Cu o armată regulată dotată unitar şi eficient, dispu­nând de o artilerie redutabilă în epocă, francezii câşti­gau acum o bătălie după alta (Rouen, Honfleur).

Populaţia rămânea totuşi împărţită în loialităţi de­ter­minate de interese: dacă gasconii – îmbogăţiţi de vinul exportat în Anglia – îi spri­­jineau pe englezi, normanzii, sătui de lupte, îl voiau înapoi pe regele Franţei. Şi, la 15 mai 1450, armata regală, condusă de cone­tabilul Richemont şi de contele Clermont a zdrobit, la Formigny, trupele engleze comandate de Sir Thomas Kyriel. După luptă, La Bressac a primit ordinul de a nimici contingentele care scăpaseră şi se retrăgeau spre nord. Însă căpi­­tanul nu a reuşit să-i ajungă pe fugari în primele zile, iar urmă­rirea s-a prelungit ne­aş­teptat de mult.

Până la urmă, întâlnirea a avut loc într-o vale de lângă oraşul Argentan, pe Râul Orne – deşi nu aşa cum se aştepta La Bressac. Prinşi într-o ambuscadă de vânatul transformat în vânător, cei opt sute de călăreţi francezi s-au trezit atacaţi din două părţi de englezii care îi pân­deau de pe culmi. N-a fost o luptă, ci un masacru. Căpi­tanul şi câţiva din­tre oamenii lui şi-au croit drum cu săbiile, afun­dându-se în pădure, hăi­­tu­iţi de duşmani. La Bressac a scăpat numai datorită iuţelii armă­sarului său, pomenindu-se curând singur, sub ramurile însângerate de lumina apusului. Calul răsufla anevoie, istovit, şi căpitanul a des­că­lecat, ascul­tând cu încordare. Nu se auzea niciun tropot; poate că urmă­ritorii renunţaseră… Dar nu cuteza să se oprească şi nu putea merge mai departe. Trebuia să caute o ascunzătoare în care să aştepte zorii. Când a găsit o deschidere în stâncă, asemeni unui tunel, La Bressac şi-a scos coiful, a priponit calul de un trunchi şi s-a târât prin trecerea în­gustă, stingherit de armură şi de sabia grea. Ajuns într-o grotă cât o vizuină, s-a lungit şi somnul l-a cuprins într-o clipă.

 După o vreme s-a trezit şi a străbătut iarăşi gâtlejul de piatră, spre ieşire. Afară era amiază; când intrase în adăpost se lăsa întune­ricul. Însemna că trecuseră o noapte, o dimineaţă… Atunci a văzut copacii – sche­le­tici, desfrunziţi, sub un cer plumburiu – şi a simţit sub paşi foşnetul de frunze veştede. Nu era cu pu­tinţă! Ieri copacii fuse­seră verzi, clătinându-şi ramu­rile în adierile calde ale primă­verii… S-a uitat în jur şi un nou gând l-a făcut să se încrunte: unde era calul? Poate îl sfâşiaseră lupii, noaptea. Însă nu auzise urle­tele fiarelor, nici nechezat, nici tropote. Cât de adânc dormise? A pornit la întâmplare printre copaci, ştiind că undeva va găsi o potecă, un drum ce îl va scoate la marginea unei aşezări.

Primul om pe care l-a zărit a fost un cioban ce îşi păzea oile. La Bressac i-a pus câteva întrebări, dar a că­pătat nişte răspunsuri care i-au adâncit nedu­me­rirea. Apoi a plecat, convins că întâlnise pe cineva sărac cu duhul… A trecut prin sate şi târguri unde oamenii îl priveau ca pe un smintit, căci vorbele lui – reînviind făptuiri trecute de parcă ar fi fost ieri – nu păreau să aibă vreo noimă.

„… Şi toţi fugeau de el ca de diavol. I s-a dus vestea şi oamenii nu-l lăsau să intre în sate, gonin­du-l cu pietre, ca pe un lepros. Până ce n-a mai cutezat să se arate şi ocolea aşezările, furişându-se noaptea pe lângă case, asemeni răufăcătorilor…“

Cronicarul Philippe de Commynes era însă de­parte de a înţelege sentimentul de alienare pe care îl trăise La Bressac, adormit într-o pă­dure de lângă Argentan în mai 1450 şi trezindu-se cincisprezece ani mai târziu, în noiembrie 1465! Întâi a refuzat să accepte realitatea, dar – cum nu putea să dea pretutindeni numai de nebuni sau de idioţi – a început să se în­doiască de propria judecată.

Englezii nu mai stăpâneau în Normandia… răz­boiul se sfâr­şise… se întâmplaseră atâtea! Gasconia fusese recucerită de francezi în 1451, urmase oraşul Bordeaux, apoi Carol al VII-lea câştigase în 1453 o nouă victorie în bătălia de la Castillon – ultima din Războiul de O Sută de Ani. Izgoniţi din restul Franţei, englezii izbutiseră să păstreze doar oraşul Calais. Jeanne d’Arc fusese reabilitată în 1456, Parisul vă­zuse înco­ro­narea unui nou monarh, Ludovic al XI-lea (1461-1483), iar războaiele se purtau acum între fran­cezi. La Bressac se trezise la patru luni după bătălia de la Monthléry (1465), unde regele Franţei s-a confruntat cu fra­tele său, Carol de Berry şi cu ducele Bretaniei, François al II-lea. Lupta se terminase indecis; au ur­mat negocieri şi un tratat prin care Ludovic al XI-lea i-a dat Normandia fratelui său şi a restituit Burgundiei oraşele de pe Somme.

Pribeag pe drumurile Franţei, La Bressac nu mai căuta să des­luşească un lucru ce rămânea de neîn­ţeles… Îi era frig, foame – nişte adevăruri ale existenţei mai presus de îndoială; la fel ca venirea iernii, necruţătoare cu cei fără adăpost.

La Paris şi-a schimbat numele, angajându-se ca simplu soldat în garnizoana oraşului. După opt ani a ajuns din nou căpitan în corpul de mercenari, iar după alţi doi făcea parte din garda lui Ludovic al XI-lea.

La palatul regal l-a cunoscut pe omul care îi va deveni prieten şi con­fesor: Philippe de Commynes. Fost consilier al ducelui Carol Temerarul, acesta trecuse, în 1472, în serviciul Franţei. Philippe de Commynes (1447-1511) a fost singurul contemporan căruia La Bressac i-a mărtu­risit taina sa. La rândul lui, cronicarul a încredinţat-o doar hârtiei şi… regelui.

Ludovic al XI-lea era fascinat de astrologie şi avea o încredere oarbă în relicve şi talismane. A făcut nu­meroase pelerinaje şi, în ultimii ani de viaţă, revenea mereu la Notre-Dame de Clery, unde i se construia mormântul. Fondator al Ordinului de Saint-Michel, regele Franţei era foarte interesat de domenii ca su­pra­­naturalul, predesti­narea şi nemurirea. În urma „indis­creţiei“ lui Philippe de Commynes, l-a chemat pe La Bressac, punându-l să jure pe crucea Saint-Loud d’Angers (aceeaşi pe care îşi făcuse legământul Carol de Berry, după bătălia de la Monthléry) că miracolul din Argentan se petrecuse cu adevărat. Căpitanul a relatat încă o dată faptele, fără să ascundă nimic. Iar vorbele care l-ar fi condamnat la rug în alte împreju­rări i-au adus încrederea şi favorurile, oricât de schim­bătoare, ale regelui său.

  Ludovic al XI-lea a murit în 1483, lăsându-i re­genţa fiicei sale, Anne de Beaujeau. La Bressac şi Philippe de Commynes erau încă în serviciul fami­liei regale în 1491, când fratele Annei a suit pe tron sub nu­mele de Carol al VIII-lea. Căzut în dizgraţia noului rege, Philippe de Commynes s-a retras de la Curtea din Paris pentru a se dedica scrierii „Memoriilor“, o cronică a evenimentelor militare şi politice din timpul vieţii sale.

Ultima lui menţiune despre La Bressac apare în 1508, când acesta împlinea „matusalemica“ vârstă de nouăzeci de ani. Născut în 1418, avusese treizeci şi doi de ani în primăvara în care a intrat în grota de lângă Argentan şi aparent tot atât când a ieşit, în toamna lui 1465! Deci, în 1508, arăta şi se simţea de şaptezeci şi cinci de ani – depă­şind şi aşa, cu mult, durata obişnuită de viaţă din Evul Mediu. Croni­­carul a murit trei ani mai târziu, în 1511. Mai trăia oare La Bressac? Să-i fi prelungit existenţa peste limitele biologice umane incidentul straniu prin care trecuse?

De-a lungul istoriei au fost, cu siguranţă, şi alţii care au „pierdut“ sau „câştigat“ minute, ore, ani. Ce le-a adus experienţa neaşteptată şi nedorită? Spaimă, nelinişte, sentimentul că sunt pe marginea unei pră­păstii fără să ştie ce se află în spatele lor… Dacă timpul este o convenţie, atunci e una extrem de necesară. Mintea omenească are nevoie de repere care să-i consolideze sentimentul de apartenenţă la un sistem universal, ordonat şi infailibil.

Marele ceas trebuie să se rotească mereu, mă­su­rând curgerea mileniilor, a erelor… Dar dacă nu merge, ci stă? Dintotdeauna şi pentru eternitate?! Un Infinit de lumi ce sunt, acum şi-n veşnicie, care nu se pot sfârşi vreodată fiindcă n-au avut un început... Conti­nui­tatea du­blată de ideea, imposibil de admis, a simul­­tanei­tăţii. Ce se află acolo unde nici cunoaşterea, nici logica sau filosofia nu pot accede? Ce ne aş­teaptă dincolo de Timp?

În clipa în care am afla răspunsul la toate între­bările esenţiale ale existenţei, Universul ar deveni probabil un puzzle învechit, inutil.

Şi atunci, încotro?!