BĂTRĂNA DOAMNĂ, povestire din volumul 'Fortăreaţa', editura Tritonic, 2016

Am înţepenit ultima ţeavă şi mi-am şters mâinile de ulei. Chiar atunci, maşina s-a ivit în plină viteză, oprindu-se în mijlocul garajului cu scrâşnet de frâne. Un Porsche argintiu, decapotabil. Fusese o zi grea; o simţeam în fiece nerv, în fiece os şi ar fi trebuit să închid, dar... Am aruncat cârpa, dând din umeri a resemnare.

Dinăuntru a coborât o femeie. Coamă roşie, înfoiată, haină lungă de blană, ochelari-fluture, cu lentile fumurii. Ceva – poate mişcările acelea repezite – îmi părea cunoscut. N-am apucat să-mi amintesc, că străina a bătut din picior, nerăbdătoare. Cum m-a văzut, a năpustit asupră-mi un potop de cuvinte: motorul se îneca, era târziu, abia ajunsese până aici şi... Dădea din mâini, se ridica pe vârfuri, de parcă ar fi vorbit cu tot trupul, iar vocea neaşteptat de puternică umplea atelierul, făcându-mi tâmplele să vibreze. Femeia părea obişnuită să ceară şi să-şi vadă dorinţele împlinite înainte de a sfârşi.

Am săltat capota. Maşina era bună, dar obosise. Uleiul curgea ca un sânge îngroşat, metalul se brumase de rugină, cauciucul încreţit începea să crape. Iar Porsche-ul n-avea decât un an – încă doi şi va zace într-un morman de fiare vechi.

Străina nu tăcuse o clipă. Arunca vorbele ca pe nişte mărgele: şiragul se rupsese şi acum ţâşneau în toate părţile, zornăind pe ciment, stârnind ecouri. După o vreme s-au îndepărtat – femeia pornise prin garaj. Îi auzeam ţăcănitul ezitant al tocurilor când ocolea câte o tablă, când păşea peste bălţi, peste dârele de mâzgă. Era dintr-aceia întotdeauna grăbiţi, fără de răgaz pentru ei, pentru alţii. Dar ce-mi păsa mie? Am desfăcut un buşon, al doilea şi, în păienjenişul de fire am găsit unul rupt, atârnând ca o arteră golită de viaţă.

 

 

Melc vârât într-o cochilie de fier, mecanicul uitase de mine. Mi-am privit ceasul – a suta oară. Cu fiecare zi aveam mai puţin timp, mă zbăteam ca-ntr-o sferă ce se rotea mereu, ameţitor. Concerte seara, înregistrări, gimnastică, turnări toată ziua. Şi coaforul, maseurii, reporterii – mai ales ei –, impresarul în pragul apoplexiei; şi iarăşi operatorii, sunetiştii, croitorii, cei de la machiaj, profesorul de engleză. O viaţă, o lume, strălucitoare, spumoase. Şampanie pe care voiam s-o sorb până la ultima picătură... Iar acum? Reflectoarele stadionului se aprinseseră deja, mii de voci mă cereau, telefoanele zbârnâiau la hotel. Şi eu mă învârteam într-un atelier sordid, numărându-mi paşii! Am izbit un bidon gol şi câţiva picuri de ulei au pătat albul cizmei. Ce să fac? Ce l-ar fi putut scoate pe bărbatul neras, în salopetă murdară, din încetineala-i înnebunitoare?

O stivă de lăzi, câteva butoaie, apoi un stâlp masiv pe care se încolăcea o scară ducând la etaj. Sala, lungă şi îngustă, îmi amintea ciudat de brutăria tatei. Ai mei: oameni cărora nu li se întâmplase niciodată nimic, ce trăiseră, îmbătrâniseră, fără ca nimeni să bage de seamă. De când nu-i mai văzusem?... Cu fiecare an, amintirile deveneau şterse, micşorate – ei, casa, strada. Le trimiteam bani şi, uneori, câteva rânduri: „Totul e bine, sunt fericită“. Şi cât era de adevărat! Când scriam numele orăşelului uitat între poldere, parcă scriam unui mort. Sau cimitirului în care zăcusem şaisprezece ani.

M-am oprit, neîncrezătoare. Într-o nişă, pe un podium din scânduri de stejar se lăfăia un automobil imens, negru. Botul întinzându-şi umbra pe jumătate din perete, parbrizele, alămurile care luceau sfidător: Mercedes-Benz, 1936. Aproape fără voie am întins mâna şi degetele mi s-au închis singure pe mâner. Am urcat, m-am lăsat în fotoliul-cuib, de piele. Cheia era în contact şi... Zvâcnetul maşinii, urletul motorului m-au încremenit. Întâi am simţit lunecarea, apoi o zguduitură ce m-a făcut să încleştez volanul. Frâna, mi-a fulgerat prin minte şi încă mai încercam să nimeresc pedala când am zărit zidul venind către mine, repede, mult prea repede...

 

 

Glasul ei, bufnitura. Când am ridicat capul, Bătrâna Doamnă se proptise în perete şi roţile din spate i se învârteau în gol. Nu ştiu cum am ajuns acolo; mă clătinam, şiroaie de gheaţă îmi curgeau pe şira spinării. Femeia coborâse. Ochelarii i-au căzut, a deschis gura, a bâiguit ceva, apoi a început să se scotocească prin buzunare. Devenise parcă mai mică şi glasul abia i se auzea. Într-un târziu a scos un teanc de bancnote, dar a rămas cu ele în mână, neştiind ce să facă.

Am răsuflat adânc. Poate că... Paşii dublaţi de bătăile inimii, umerii lipiţi de zidul umed, încordarea trupului, a braţelor ce împingeau, durerea care m-a săgetat când enorma greutate s-a clintit. Un centimetru, zece... M-am dat înapoi, temător: puţină vopsea sărită, un far spart – numai atât?! Am deschis portiera. Motorul a pornit de-ndată şi, o vreme, l-am ascultat în linişte. Nici chiar străina nu mişca... Brusc, a răsunat ţipătul strident al claxonului, retezat îndată. Mi-am şters sudoarea de pe frunte: Bătrâna Doamnă vorbise.

Întâi, obloanele. Le-am tras pe rând. Apucam marginea ruloului şi tabla lunecând pe şine scrâşnea, scârţâia, înţepenindu-se în lăcaş cu clămpănituri seci. Am stins luminile fără grabă – deşi dorinţa, vai, dorinţa aceea... – până ce n-a mai rămas decât una, deasupra nişei. Apoi, poarta, zăvorul – gesturile dintotdeauna, şi totuşi... Nu-mi puteam stăpâni tremurul mâinilor şi le-am vârât în buzunare. Degeaba: le simţeam zvâcnind înăuntru, oricât de tare strângeam pumnii. Le-am scos şi m-am uitat la petele de vopsea, la urma neagră de pe un deget, la arsuri şi cicatrice. Până acum ne slujiseră bine mâinile acelea. Pe mine, pe ea.

Un huruit, farurile strălucind ca nişte ochi, pocnetul unei portiere: femeia urcase în maşina ei şi încerca s-o pornească. Însă Porsche-ul nu s-a clintit. Înăuntru, zbuciumându-se, străina răsucea cheia în neştire. Când m-a văzut lângă ea ochii i s-au lărgit, dar n-am stat să se dezmeticească. Am smucit portiera în lături şi degetele mi s-au înfipt în coama ca un snop de raze, trăgând, smulgând.

Am târât-o spre podium. Păşea poticnindu-se, ca şi cum uitase să meargă, însă nu se împotrivea, nu ţipa. Doar când am răsturnat-o peste masa cu scule a început să scâncească, amestecând rugăminţi, hohote, cu şoapte despre bani, foarte mulţi bani. I-am încleştat fălcile – cum cuteza, înaintea Bătrânei Doamne?... – şi am strâns până ce şi-a înghiţit cuvintele, cu greutate, de parcă şuvoiul lor ar fi înecat-o. Mă holbam la obrazul palid, la şuviţele căzute peste ochii verzi, tulburi de spaimă. I-am deschis gura, lăsând-o să gâfâie, să tragă aer în piept, în timp ce bâjbâiam prin sertar cu cealaltă mână. Zărind foarfeca a prins să se zbată şi a trebuit s-o izbesc cu capul de masă până s-a înmuiat. Vârful limbii, roz, lunecos ca o jivină, îmi scăpa mereu; într-un târziu l-am apucat, l-am tras afară, apoi – ţăcănitul fierului retezând carnea, răbufnirea sângelui, ţipătul-horcăit al femeii, ochii bulbucându-i-se – toate s-au petrecut într-o clipă şi n-a mai fost decât bubuitul ce-mi răsuna sub frunte, aidoma unui clopot de aramă.

 

                                                      *

 

Gândacul pipăia văzduhul cu antenele; a ocolit spărtura, a început să urce pervazul geamului afumat, dincolo de care se zăreau câţiva platani cu frunzele albe de brumă. M-am uitat împrejur – tapetul murdar, scorojit pe alocuri, becul atârnând din tavan ca o pară putredă, patul de fier în care dormisem – şi gândul mi-a tăiat, dureros, răsuflarea. După zece luni eram tot aici. Uneori, somnul îmi îngăduia să uit; dar întotdeauna veneau zorii... M-am dat jos din pat, am îmbrăcat salopeta cu mişcări iuţite de frig – când mi-am tras cizmele de cauciuc pe picioarele goale, tremurul mă zguduia toată – şi m-am dus la chiuvetă, răsucind robinetul. Câteva gâlgâituri pe ţeavă, apoi şuvoiul m-a împroşcat, atât de rece că îmi ardea pielea. Din oglindă mă privea o străină cu pete albăstrii sub ochi, obrajii ofiliţi, păienjeniş de riduri în colţul fiecărei pleoape. Am netezit apăsat cutele, dar apăreau îndată la loc şi mâinile mi-au căzut pe lângă trup a neputinţă. Şi pe urmă, la ce bun?

Camera era chiar la capătul scării şi, coborând prima treaptă, am şovăit. Nu se făcuse încă zi, iar lumina strecurată prin lucarne preschimba podeaua într-o apă cenuşie din care se iveau insule de beznă: maşinile. Unele întregi, altele desfăcute, fără roţi sau motoare, câteva suspendate pe stâlpi de oţel, aidoma unor ciuperci monstruoase... În nişă, Mercedesul părea o panteră la pândă; când i-am trecut prin faţă farurile au licărit verzui, ca o privire strecurată printre pleoape. Am grăbit pasul, scuturându-mă de închipuiri – era doar o maşină demodată. Nimic mai mult.

Am aprins lumina. Carburatorul rămăsese pe masă şi m-am apucat să-l desfac, piesă cu piesă. Răzuiam petele de rugină, mâzga adunată în scobituri, picuram ulei; aceleaşi gesturi monotone, aceeaşi durere în mâinile învineţite. Le-am văzut deodată subţiri, albe – nefiresc de albe, ba nu, era făina... Aveam şaisprezece ani, frământam aluatul şi tata ţipa că mă mişc prea încet. Dar eu nu simţeam dogoarea cuptorului, coca lipicioasă, praful alb care mi se strecura în nări, în piele – aveam şaisprezece ani şi aşteptam ca viaţa să intre şi acolo într-o zi, să mă ia departe. Ridicam ochii la fiece scârţâit al uşii: nu era decât un oarecare, iar mama îl întâmpina cu un zâmbet, îndreptându-şi spatele înţepenit. Aşa voia taică-meu – „totul cu sudoarea ta, cu mâinile tale“ – şi mama stătea la tejghea, el cocea pâinile, căra sacii cu făină, eu frământam aluatul, din zori până-n noapte. N-auzeam de la el decât: „Fii recunoscătoare Domnului, părinţilor, pentru viaţă, pentru acoperiş, pentru pâinea cea de toate zilele.“ „Ascultă-l, ascultă-l“, şoptea veşnic mama. Şi zece ani mă sfiisem, mi-era ruşine că le sunt o povară. Ştiam doar să fiu ce vor ei, să muncesc în căldura de iad; până când, într-o noapte, zăcând prea ostenită ca să dorm, un gând mi-a explodat în minte. Mă aduseseră pe lume? Şi cine le-o ceruse? Nu le datoram nimic – nici lor, nici Lui...

A fost începutul. Creşteam, anii treceau şi m-am deprins să văd, să vreau. Iar ei spuneau „nu“. Uneori mă trezeam zvârcolindu-mă în aşternut, răsuflând greu. Alergam la fereastră, o deschideam şi rămâneam acolo, cu cămaşa lipită de trup, scuturată de un tremur ce nu era nici frig, nici frică. În mine se ivea o făptură nouă şi schimbarea îmi aducea mereu alte gânduri, alte porniri, pe care trebuia să le ascund. Citisem undeva despre cei îngropaţi de vii – însă ce erau temniţele-hrube, pe lângă lumea moartă în care mă năşteam a doua oară? În jur n-aveam decât ziduri şi chipuri – chiar mai împietrite, mai reci – cărora îmi venea să le urlu: „o să plec, veţi vedea, odată tot o să plec...“. Dar nu plecam nicăieri şi gândul că o să îmbătrânesc în spatele tejghelei sau lângă cuptor mă înnebunea. Aşteptam. Lună după lună, an după an. Până în joia aceea... Joia duceam cornurile. Cu şorţul şi boneta scorţoase de atâta apret, cu coşul plin, cu panglici împletite în cozi: Scufiţa Roşie. Iar în oraşul unde mă cunoşteau toţi şi unde nu se întâmplase vreodată ceva, aflasem mulţi, foarte mulţi lupi. Uram ziua de joi. Întâi era doamna Huygens, care mă descosea o oră şi-mi dădea, la plecare, o bomboană verde; afară mă grăbeam s-o scuip, însă gustul leşios îmi rămânea multă vreme în gură. Apoi fraţii Troop, notarii, lăsându-şi hârţoagele când intram, tropăind mărunt după mine până în bucătărie şi-napoi, cu ochii în patru, numărând de o sută de ori cei câţiva guldeni. Apoi domnul Skarre, în halat imaculat, cu pince-nez şi barbişon, trăgându-mă printre rafturi, printre eprubete, mojare şi sticle, spre ungherul unde o oglindă cât dulapul mă arăta scoţându-mi şorţul, bluza-corset, fusta, juponul, până ce, rămasă doar cu boneta şi saboţii, îl priveam cum îmi plimbă pe trup capsula rece a stetoscopului – „este prea palidă, domnule Damme, ficatul, trebuie să fie ficatul, sau poate inima, să vină la farmacie mereu“, şi tata dădea din cap, da, o să vină –, apoi căpitanul van Ruyter, apoi...

M-am oprit. Faţada teatrului era plină de afişe cu litere aurii, parcă decupate în hârtia albastră. Dinăuntru răsuna o muzică ciudată, care îmi făcea inima să bată altfel, sângele să zvâcnească. Nu mai auzisem aşa ceva şi băiatul de la poartă – bombându-şi pieptul în tunica strălucitoare – m-a măsurat cu obrăznicie, sigur pe el. Asta m-a hotărât. Am trecut strada, mi-am dezvelit coşul, iar văzduhul s-a umplut de mirosul cornurilor calde. Băiatul a şovăit, pe urmă a întins mâna, a luat unul, două... La al patrulea s-a uitat în jur cu fereală, m-a apucat de umăr şi mi-a făcut vânt într-un coridor lung. Neoane, alte afişe, uşi, încă o poartă, în care sunetele ciocăneau, bubuiau. Am împins-o şi am încremenit, orbită. Mii de lumini, raze încrucişându-se, fulgere roşii arzându-mi pupilele, jerbe de scântei, scena înecată în valuri de ceaţă, pereţii, podeaua vibrând. Arşiţă şi frig, culori stridente, chemând violenţa sunetelor ce explodau în curcubee, în sori de-o clipă. Muzica aceea... – m-am pomenit primind-o, sorbind-o, cu ochii la femeia care se frângea, se rotea într-o volbură de plete, cântând, trăind, iar mulţimea trăia, simţea cu femeia în rochie şi cizme de piele, erau doar o inimă sau poate... Într-un târziu, m-am dezmeticit. Scena, sala se goliseră. Băiatul de la poartă îmi spunea ceva şi, fiindcă nu pricepeam, a prins să mă zgâlţâie.

... Trăsăturile băiatului se îngroşau, se schimbau. El mă scutura şi ţipa să-i dau una din cheile lui afurisite. Am început să răscolesc, cu mâini tremurătoare. Cutia a alunecat, am dat s-o prind însă era prea grea şi sculele s-au rostogolit pe ciment, răsunând ca un şir nesfârşit de geamuri ce plesneau lângă mine.

 

 

Mă uitam la femeie: în genunchi, aduna sculele, dându-le drumul în cutie de parcă frigeau. Nu învăţase măcar să strângă un şurub ca lumea. Şi nici mâinile n-o ascultau. De ce nu pleca odată? Atunci, zăcuse opt săptămâni. O vegheam în nopţile în care se zvârcolea gemând, când febra o făcea să sară din pat cu ochii rătăciţi, o hrăneam, îi ştergeam murdăria. Până într-o dimineaţă, când o găsisem în capul oaselor, privindu-mă cu spaimă. I-am spus că Porsche-ul era gata demult, că hainele o aşteptau pe scaun, le curăţasem şi... Dar femeia nu plecase. S-a deprins din nou să mănânce, păşea ţinându-se de ziduri; apoi m-am pomenit cu ea în atelier, înfăşurată în pătura de care se împiedica mereu. Nu se atinsese de haine, de automobilul argintiu: venea jos, umbla ca în somn şi făcea ce văzuse că încep. I-am dat ceva de îmbrăcat, am lăsat-o să stea în cămăruţa unde-ar fi putut să moară – dar nu, Bătrâna Doamnă nu greşea niciodată – pe urmă i-am dat şi de lucru. Ce era să fac?! Ea voise doar s-o pedepsesc; când o întrebam dacă s-o alung, tăcea.

Femeia găsise, în sfârşit, cheia. Mi-a întins-o şi am plecat, căci era târziu şi aveam atâtea pe cap, comenzile, piesele de schimb... Şi înainte munceam. Patronul era cumsecade, plătea bine; însă visasem un garaj numai al meu, maşini pe care să nu pună mâna altcineva, oameni care să mă caute pe mine. Şi am găsit. Garaj, atelier, casă, destul de noi şi nu prea scumpe; apoi o bancă să mă crediteze şi să-mi ia totul pentru o rată neplătită la timp. Prietenii, nevastă-mea ziceau că mă pripesc. Ce ştiau ei? Într-un an banca îşi primise banii, în al doilea îi împrumutam eu pe cei de la benzinăria de-alături.

Am privit în jur, la garajul ticsit. Ar fi trebuit, poate, să-mi iau un ajutor. Dar... – gândul, paşii m-au purtat spre Bătrâna Doamnă. Ca atunci, prima oară... Ne mutasem abia de o săptămână. Ziua, Hetje zugrăvea, eu schimbam ţevile, lemnăria; noaptea, ea dormea pe o saltea, cu copiii, iar eu lucram în atelier, în garajul plin de rable. Aruncam, căram, frecam, desţelenind jungla de metal când, într-un colţ pe lângă care trecusem de atâtea ori, am desluşit marea formă întunecată. Am adus o lampă şi am văzut... Nu, întâi au fost furnicăturile, şoapta. M-am răsucit: nimeni. Doar înainte-mi Mercedesul vechi, prăfuit. Apoi iarăşi şoapte, un glas de femeie, distant, poruncitor, un vuiet ce creştea în mine, trezind ecouri în garajul pustiu, până ce am căzut astupându-mi urechile, rostogolindu-mă pe podea – zadarnic, căci glasul răsuna tot mai poruncitor, iar durerea, urletul dinăuntru şi cel de-afară se amestecau. Şi, brusc, uşurarea, murmurul din care se desprindeau cuvinte, înţelesuri. Fusese acolo dintotdeauna, copleşitoare, stăpână. „Bătrâna Doamnă“, am rostit năuc, da, acela îi era numele... De-atunci am fost al ei, numai al ei. Aşteptam un semn, un cuvânt ca să alerg, aş fi făcut orice, ar fi dat orice, deşi ea mă chema rar; vorbea puţin, niciodată despre sine, despre trecut, numai ce voia, primise s-o slujesc cu nepăsarea capricioasă a unei zeiţe, dar mie îmi ajungea, era destul şi-atât...

Soneria m-a făcut să tresar: zece, deja? Am pornit spre poartă. Începea o nouă zi şi Bătrâna Doamnă vedea, judeca.

 

                                                         *

 

El şi-a mai tăiat o bucată din plăcintă. Mesteca liniştit, privind în acelaşi loc şi nemişcarea ochilor negri, a feţei, amintea de un şarpe sătul. Când mă ridicasem din pat cu mintea limpezită pentru întâia oară, când am vrut să întreb – nici eu nu ştiam ce, pe cine – iar din gâtlej mi-a ieşit hârâiala aceea oribilă, când am priceput că nu-i doar un vis rău... Tot ce avea preţ pierise – nu mă întorceam la viaţă, ci păşisem spre infern. Şi nu puteam să uit, să-mi primesc soarta: gândul că izbutisem să urc pe scena lumii doar ca să cad într-un hău fără fund, că nu-mi rămânea decât ura viermelui din mocirlă, era de neîndurat.

Bufnitura uşii, glasuri încleiate cerând băutură, hârşâitul scaunelor. Şoferi în scurte decolorate intrau şi ieşeau, se ridicau de la mese şi alţii le luau locul, strigau ca să se facă auziţi prin larmă şi fum. Veneau de departe şi, uneori, mă uitam cum sar în marile camioane, pierzându-se în zare. Drumurile... Lumea mea se micşorase: cămăruţa, garajul, birtul unde mâncam la prânz, benzinăria. Eram liberă să plec – el nici n-ar fi băgat de seamă. Şi pe urmă? Uimirea cunoscuţilor, bucuria secretă a fiecăruia că destinul lovise alături; şi, mai ales, întrebările, curiozitatea, nerăbdarea de a şti – niciodată destul –, reporterii năvălind să-mi smulgă durerea, ruşinea cea mai ascunsă. De ce se stricase motorul, cum de intrasem tocmai în acel garaj, nu cumva... Ce să le spun? Cum să leg un fir rupt pentru totdeauna? Nu era nimeni căruia să-i pese cu adevărat pe unde-mi târam umbra – şi-atunci, de ce nu aici?

La masa de-alături, un bărbat se uita la mine. Când ochii ni s-au întâlnit, mi-a făcut semn, o dată şi încă o dată. El mânca. Nu văzuse. Ca de obicei – mă trăsese în lumea din care atât de greu scăpasem şi habar n-avea. Pentru el nu eram decât un amănunt – pentru alţii, milioane, fusesem un vis. La ce visa el?

Cineva deschisese televizorul: ştiri, reclame. De ce toate birturile semănau între ele?... Acelaşi zumzet necurmat, aceleaşi chipuri, acelaşi fum acru. Şi eu, cu zece ani mai tânără, într-un colţ, singură cu bărbatul chel şi burtos. Sub masă, geanta cu pantofii de scenă, rujul şi, înfăşuraţi în hârtie, banii pe care-i luasem de acasă, din sertarul tejghelei. Se împuţinaseră – eram de câteva săptămâni la Groningen şi nu găsisem pe cineva să mă asculte măcar. Însă omul acela tăcea, poate că... Mâna i s-a lăsat peste a mea, ca din întâmplare. Am încercat să mi-o trag, dar degetele lipicioase s-au preschimbat în cleşti. Mi-am ridicat ochii din farfurie: breteaua rochiei alunecase şi bărbatul îmi privea umărul dezgolit. Apoi l-am văzut lingându-se pe buze. Tot sângele mi-a venit în obraji, am dat să-mi smulg degetele, să-i strig că n-aveam nevoie de el... Însă n-am făcut nici o mişcare, n-am rostit o vorbă. Pricepusem de mult că în viaţă nimic nu este gratis. Iar eu voiam totul. Totul. Bărbatul mi-a turnat şampanie. Am băut, deşi îmi venea să vărs; pe urmă, arătându-i ringul îmbrăcat în sticlă, l-am întrebat doar atât: „Când?“. „Mai târziu“, mi-a răspuns, apropiindu-şi scaunul. „Mai târziu“ avea să fie primul meu disc, primul succes...

Am tresărit: cuvintele, solo-ul trompetei... Mâinile îmi tremurau, genunchii mi se înmuiaseră. Cântecul era numai în mintea mea, cum de îl auzeam? Televizorul. Cu greu, dureros, am izbutit să mă scutur din amorţeală. Apoi fuga, uimirea celor pe care-i îmbrânceam, o înjurătură spărgându-se de uşă, paşii împleticiţi pe asfaltul străzii, ploaia ce a venit ca o palmă. „De ce?!“, am vrut să strig către cerul nepăsător, către maşinile fulgerând prin perdeaua de lumină mohorâtă. Oamenii treceau, se izbeau de mine, şiroaiele îmi lipiseră salopeta de trup; dar am rămas acolo plângând, în vreme ce dinăuntru se revărsa un glas, al meu: „... şi uneori, da, uneori, poate fi prea târziu!“.

 

 

Pe ecran, înaintea unei mări de capete, femeia cânta. Cu braţele avântate spre cer, cu rochia lungă, albă şi părul de flacără părea o floare ciudată, iar glasul neaşteptat de puternic, de cald, amuţise tot birtul. Şoferii, chelnerii, priveau în jos ascultând-o şi, când a sfârşit, liniştea s-a curmat târziu, nefiresc. Ce era cu ei? M-am ridicat, am ieşit. Femeia mă aştepta în ploaie, pletele i se înnegriseră de apă, dar nu părea să simtă. S-a luat după mine încet, prea încet, pe urmă s-a pierdut în mulţime.

La garaj, Bătrâna Doamnă... Nu era cu putinţă! Motorul torcea mângâietor, senzual, farurile erau aprinse. Aflase? Ştia? Atunci de ce ne primejduise fără rost? Dacă femeia se va trezi, dacă cineva o să se-ntrebe... „Nu. Ea nu mai este decât praful pe care-l călcăm. Şi cine să ghicească în zdreanţa de carne...“ Motorul tăcuse, iar mie încă nu-mi venea să cred. Deci ea se gândise la toate şi luni la rând... Cineva a deschis poarta. Am sărit în picioare, cu inima bătînd nebuneşte. O clipă cât un veac, apoi femeia a trecut pe lângă noi cu ochii plecaţi şi a pornit să urce scara.

 

                                                         *

 

Mă întindeam spre raftul de sus când am auzit pârâitura. La naiba – de ce trebuia să n-am tihnă? Ghemuindu-mă pe ladă, am luat acul şi aţa, m-am despuiat până la mijloc şi am început să cos. Acul intra greu, pânza era groasă, aspră, întărită de petice... Atingerea mătăsii, a nylonului pe piele, văpaia reflectoarelor turnându-mi jar în sânge – de unde veniseră?

Şi deodată am fost din nou sub ploaia de lumină, de priviri care frigeau; am smuls microfonul şi le-am strigat tuturor că sunt vie dar de neatins, le-am simţit răsuflările, nerăbdarea. Între noi, barieră îngustă, scena părea o faleză dincolo de care se frământau puhoaiele chipurilor-umbre, aidoma. Am ridicat braţul: penumbra a vuit, căpătând glas. Dar eu aveam în pumn plasa care-i ţinea stropii laolaltă şi tumultul s-a prefăcut în murmur. Paşi, răsucire, glasul meu, bubuitul tobei, chitara, iarăşi toba. Un dans primejdios, pe sârmă, deasupra prăpastiei. Îmi plăcea – mă ştiam cea mai bună. Miile de ochi, miile de inimi ce băteau pentru mine, ultimul acord, explozia năucitoare a aplauzelor urmărindu-mă cu ecoul ei până în cabina inundată de flori. Am zâmbit, iar femeia din oglindă şi-a arcuit buzele, maliţioasă. Ne venise rândul să alegem: impresarul, cântecul, oraşul, bărbaţii... Pe masă, un vraf de scrisori şi pachete. Am deschis unul – o brăţară cu diamante, câteva rânduri de la un puternic al zilei. M-am întors spre cea din oglindă şi am râs amândouă. Mă voi duce, o să-i promit totul şi nu-i voi da nimic. Acum puteam spune eu „mai târziu“. Iar ei se înghesuiau să se gudure, să se umilească. Pentru o privire, un gest, un cuvânt – aveam câte ceva pentru fiecare!... Încă puţin ruj, puţin fard pe pleoape. Eram gata. Mi-am luat mantoul înfăşurându-mă din mers, ca într-un halat. Afară, poliţiştii stăvileau anevoie mulţimea, însă câţiva adolescenţi au izbutit să se strecoare, doar ca să rămână muţi, gâfâind, înainte-mi. Unul mi-a dat stiloul şi am mâzgălit ceva pe fotografiile întinse cu sfială. Apoi, fulgerul blitzurilor, limuzina albă, nesfârşită, uşa deschisă spre vizuina de pluş. M-am lăsat între pernele moi – în sfârşit singură... –, pe când maşina despica zidul de trupuri... Pe bulevard, şerpii luminoşi ai vitrinelor, rupţi la răstimpuri de panouri cu albumul meu. Pe genunchi agenda cu filele foşnind, oprindu-se la ultima însemnare. Dineul începuse, iarăşi n-aveam vreme să trec pe la hotel. „Palatul Horn“, am rostit, răscolind prin dulapul de sub banchetă şi maşina a luat-o spre stânga. Repede: bluza, cizmele, pantalonii, le jupuiam, le zvârleam de pe mine. Repede: colierul, ce rochie să iau, ce... Atunci l-am văzut. De fapt, numai ochii, bolnavi de dorinţă, aţintind oglinda, nedesprinzându-se de goliciunea întrezărită. Întâi m-am înfuriat – pe urmă un gând m-a făcut să pufnesc în râs. Câţi n-ar fi dat orice să-i ia locul?! Îmi puneam sutienul când o frână violentă m-a aruncat pe podea şi, în urletul sirenei, un camion a ţâşnit pe lângă noi, ocolindu-ne; apoi şoferul s-a întors, dar nu era teamă în privirea lui ci turbare...

Cineva se uita la mine. M-am chircit şi mai mult, acoperindu-mi sânii cu braţele. Mi se păruse? M-am sculat încet, căutând, pândind. Ştiam că nu fusese el – ar fi trecut fără să mă ia în seamă ori mi-ar fi arătat şpanul, vopseaua de pe jos. Era Duminică, poarta mare închisă, nu venise nimeni. Însă uşa din spate a scârţâit, prelung; într-o clipă mi-am tras veşmântul, am dibuit un fier la întâmplare şi m-am repezit spre scară.

L-am răsturnat, aproape: un băiat înalt, într-o uniformă prea largă pentru el. Noul poştaş. Se legăna de pe un picior pe altul, necutezând să-şi ridice privirea; dar nu văzuse destul? Nodul din gât, pleoapele clipind des, încercând să stăvilească… – nu, n-aveam să plâng! Atâta durere, atâta disperare, strânse zi cu zi, picătură cu picătură. De ce răbufneau acum? Nu voiam, nu în faţa puştiului care se holba cu cruzimea lui de fiinţă măruntă, rapace. Un gândac, o creatură scârboasă ocrotită sub carapacea-i de nepăsare. Cum de reuşise să răscolească în mine atâta silă, atâta revoltă? Îmi crezusem sufletul mort şi iată că mai putea fi rănit!

Băiatul prinsese curaj. A făcut un pas – doar ca să tresară, pălind, înaintea siluetei ivite ca din pământ între noi.

 

 

Isprăvise de scotocit şi îmi întindea scrisoarea triumfător, de parcă ar fi scos un iepure din mânecă. Mai era ceva? Nu – s-a înroşit, privirea i-a alunecat în lături – poate mâine... Am încuiat uşa după el şi m-am întors spre femeie: răzuia podeaua, iar pletele lungi, năclăite îi ascundeau chipul. Ce văzuse mucosul? Nimic din făptura în salopetă cenuşie nu amintea de cea care coborâse din Porsche, de cea de pe scenă. Şi nici nu mai era altă urmă: îi arsesem hainele, iar maşina argintie zăcea îmbucăţită, în vreo cinci gropi de gunoi. Bătrâna Doamnă ştia ce spune, femeia murise. Aici nu eram decât eu şi ea.

Plicul era de la Hetje – îmi scria încă, deşi nu-i răspunsesem vreodată. Cui să răspund? Hetje: un nume caligrafiat cu litere ascuţite, aplecate într-o parte şi... Degetele ei mototolind în neştire cămaşa de noapte. Clipea, buimăcită şi abia când am lovit-o a doua oară a ridicat mâna să se ferească. Dar nu era destulă spaimă în ochii albaştri şi palma mi-a căzut iarăşi peste obrazul ca de ceară, peste gura strâmbată de plâns... S-o vând pe Bătrâna Doamnă?! Biata Hetje...

Flacăra a muşcat întâi colţul dreptunghiului alb, apoi s-a întins. Am băgat bricheta în sertar şi am privit hârtia ce se zbârcea, topindu-se în fulgi mari, negri. S-a fărâmiţat, pulbere în care se pierdeau toate – Hetje, copiii, amintiri şi mânie – iar eu am risipit-o cu piciorul. Bătrâna Doamnă tăcea.

 

                                                         *

 

Am pus discul nichelat, şuruburile. Bărbatul a dat din cap mulţumit – sticla, metalul străluceau. A scos mâna din buzunar; dar nu cu cheile. Ochii ni se întâlniseră prima dată – era, într-ai lui, ceva care... – şi nu m-am clintit când bancnota mi-a şters tâmpla, obrazul, a prins să lunece de-a lungul unei şuviţe... Bani. Mecanicul nu-mi dădea, însă avusesem, aveam, undeva, într-o bancă sau în mai multe. Nu-i voiam, ce să fac cu ei acum, când... Bărbatul în gri credea altfel. Costumul elegant, cravata vişinie, inelul cu opal – avocat? Agent de bursă? Hârtia cobora, o simţeam pe piele şi încă nu mă feream; căci omul acela, venit din lumea ce fusese şi-a mea, vedea în mine o femeie. Şi el?!

Degetele cu unghii îngrijite au mototolit hârtia, vârând-o în deschizătura salopetei. Gestul n-avea nimic obscen. Nici zâmbetul cu care s-a urcat în maşină lăsându-mă să privesc în gol până ce zgomotul motorului m-a dezmeticit. Nu departe, aţintindu-mă cu botu-i uriaş, cu farurile stinse, Mercedesul dormea.

Am scos hârtia, am netezit-o, absentă. Bărbatul în gri plecase – dar o să vină iarăşi. El sau altul.

 

 

La ultima treaptă a scării m-am oprit şovăind, cu mâna pe balustradă. Vorbele Bătrânei Doamne îmi hrăneau îndoielile, teama: tihna zidită cu trudă în jurul nostru era primejduită, iar ea îmi şoptea să n-am grijă, să nu-mi pese... Nu greşise vreodată; şi dacă totuşi greşea?!

În bucătărie, m-am lăsat pe scaun. Un cerc de plumb îmi apăsa fruntea – de la o vreme dormeam tot mai puţin – şi peretele din faţă, cu zugrăveala-i afumată, cu pata de umezeală sub fereastră, tremura. Ca în seara când simţisem că lipseşte ceva – poate glasurile copiilor – „Hetje!“, am strigat, dar nu mi-au răspuns decât liniştea încăperilor, bufniturile uşilor pe care le deschideam pe rând. Şi, în dormitor, cuvântul scris pe oglindă. Mă uitam la dulapul cu uşile căscate spre şirul umeraşelor goale, la sertarele aruncate pe jos. Hetje plecase. Creştea în mine o nemulţumire surdă; ca atunci când nu găseam o sculă în rastel. Şi copiii? În camera lor, doar o jucărie veche, uitată într-un colţ. Am rămas în prag – păpuşa cheală mă privea cu un ochi pe jumătate închis, de parcă ar fi clipit, complice – apoi înţelegerea a venit, împreună cu neaşteptata uşurare. Eram singur cu Bătrâna Doamnă.

Iar acum, femeia. Am izbit cu pumnul farfuriile nespălate, măturându-le dinainte-mi. Aici nu era loc pentru al treilea. Hetje plecase. Şi femeia o să plece, chiar dacă... Ultimul gând m-a găsit în picioare. Coridorul, paşii iuţiţi de zvâcnetul sângelui, uşa cu tăblia crăpată. Am intrat, ascultând câteva clipe răsuflarea ce venea din beznă.

Când lumina s-a revărsat peste cuşca ruginită a patului, peste spinarea albă, am tresărit. Femeia dormea, cu faţa îngropată în pernă, cu un braţ atârnând spre podea. Se dezvelise şi pătura i se îngrămădea toată pe şale. M-am uitat la părul aidoma şiroaielor de sânge închegat, la sânul strivit sub apăsarea coastelor. Între pereţii şi cimentul cenuşii, searbede, trupul gol, vulnerabil, ardea ochii. Şi n-am putut, n-am vrut să... Am stat acolo până ce noaptea de-afară a pălit şi, plecând, am închis uşa fără zgomot.

 

                                                   *

 

O voce joasă se împletea cu huruitul motorului pe care îl deosebeam dintr-o mie. El era în nişă, cu fruntea plecată în faţa maşinii, iar Mercedesul îi răspundea – îi răspundea?! –, îl certa, cu dispreţ, cu răutate. Ba nu, erau năluciri, trăiam aici de prea multă vreme şi nebunia mecanicului mă cuprindea, pe neştiute.

Oare ce însemna pentru el maşina cea neagră? Îi dădea putere, dar şi slăbiciune; nu vedea nimic în jur, nu auzea nimic... Un glas aspru m-a dezmeticit. Rămăsesem cu sculele în mâini, privindu-i şi el se răstea să-mi văd de lucru. M-am vârât sub o maşină, nu înainte să fi zărit ochii care nu mai erau îngheţaţi, vena ce pulsa la tâmplă: mecanicul mă vedea. De-atunci, din ziua când poştaşul cel nou – sau, poate, şi mai-nainte?... Gândul îmi tăia răsuflarea. Să-i sparg crusta, să intru în lumea lui, s-o otrăvesc, să-i fur visele... Să-i iau totul, aşa cum îmi luase el mie! Mă înăbuşeam sub pântecele deschis al maşinii şi, aruncând cheia, am ieşit, năclăită de praf şi unsoare.

Duduitul dieselului prefăcut în pufăieli astmatice, un scrâşnet de frâne şi camionul a înţepenit lângă rampă. Bărbaţii coborând din cabină, uşile masive date în lături, şoferul ce pornea după el cu teancul de hârtii – toate erau ca de fiecare dată. Numai că azi o să fie altfel.

Mi-am umezit buzele, mi-am trecut degetele prin păr, apoi am lăsat în jos fermoarul – nu mult, doar cât trebuia... Am înghiţit cu noduri şi mi-am şters palmele de o cârpă murdară: aveam emoţii, ca la primul concert. Bărbaţii descărcau grăbiţi. M-au zărit abia când am fost lângă ei şi unul a fluierat, iar celălalt a pus înapoi lada, încă nedumerit. Am trecut legănându-mi şoldurile, dreaptă, cu fruntea sus. Începea, iarăşi.

 

 

Greu, bolovănos, râsul mi s-a împotmolit în gâtlej. Pielea obrajilor îmi părea o mască prea strâmtă, dar şoferul mă bătea pe umăr şi trebuia să râd, să primesc mâna întinsă. „Totul este bine“, i-am spus – strângând pumnii, scrâşnind, şi el m-a privit mirat – „al naibii de bine“.

Jos, sub cabina de sticlă, cei doi nu mai terminau. Ladă, după ladă, după ladă. De ce dura atât? Doar nu... Şi atunci am văzut-o: cu coatele rezemate de marginea camionului şi bărbia în palme. Femeia, mereu ea. Dinăuntru, blondul îi vorbea stăruitor. Băiatul acela nu învăţase să aştepte... Lada împinsă între ei, degetele lui atingându-i degetele şi femeia s-a răsucit, îndepărtându-se. Păşea alene, purtându-şi povara ca pe o taină.

Părea mai înaltă şi unduia, ba nu, luneca, de parcă ar fi mers în vis. Fierăria urcând până-n tavan mi-a ascuns-o un timp, apoi a apărut din nou, acolo unde pândea marocanul. În dreptul lui culoarul se îngustase la jumătate, dar ea n-a şovăit. A trecut, netulburată, lăsându-l să se uite după coapsele ce vâsleau prin văzduh; căci ce-ar fi fost de spus? Trupul, mirosul de femelă vorbeau pentru ea. Am întors capul, să nu mai văd, să nu mai ştiu.

Când m-am uitat iarăşi, femeia pusese lada pe podea şi se ridica încet. Nu s-a grăbit nici auzind din urmă – nu putea să nu audă! – paşii marocanului, ai celuilalt. Numai după ce i-au încleştat mijlocul şi-a dat capul pe spate şi, trasă, împinsă, s-a rostogolit în grămada de cartoane şi talaş, cu bărbaţii peste ea. Dintre lăzi, de sub spinările arcuite s-au mai ivit un braţ sidefiu, pletele arzând – apoi, toate au dispărut şi mi-am simţit deodată neputinţa, ca înaintea unui tăvălug ce pornise şi venea spre mine, implacabil, năucitor. Când mă va strivi? Şi cum?

 

                                                             *

 

Picurii de cremă sub pomeţi, pielea întinzându-se, moale. Ieri, spălasem kilometri de tăblărie prăfuită, răzuisem rugina până mi se jupuiseră palmele şi mă târâsem ore în şir pe cimentul frecat a suta oară. Dar pentru el nu era de-ajuns – şi astăzi, Duminică, mă treziseră ciocăniturile ce veneau din garaj. Trebuia să cobor, să-i rabd privirea spunând înaintea vorbelor: „până la amiază vei cădea din picioare de osteneală, poate aşa n-o să mai...“

Am suflat peste oglindă, i-am limpezit lucirea aburită cu dosul palmei. Puţin ruj, câteva pensule de fard, pudra ascunzând cearcăne, riduri. Fusese aşa de simplu! Un chip nou, o privire strecurată printre pleoape, un sân dezvelit ca din întâmplare. Bărbaţii veneau, plăteau, ăsta le era rostul, cu hârtiile acelea mototolite îmi luam rimel, parfumuri, ca să-i atrag pe alţii... Şi el ştia. Îl vedeam pălind şi ceva creştea, dospea în mine. Bucurie? Aşteptare? Veninul vărsat picătură cu picătură avea să schimbe totul – peste un an, peste o viaţă. Dar mie, timpul îmi prisosea.

Pe scară, scârţâit de trepte, paşi. Am umezit vârful creionului – semiluna neagră de sub o geană îmi ieşise strâmbă, tremurată. Paşii se apropiau de uşă. Întotdeauna se opreau o clipă, apoi treceau şi... O bufnitură. M-am răsucit, mutându-mi privirea de la bărbatul din oglindă la geamănul lui, încremenit în prag.

 

 

Claxonul a răsunat aidoma unei şfichiuiri: Bătrâna Doamnă. Să cobor, să... Abia când glasul de trâmbiţă s-a auzit din nou, am priceput că nu mă clintisem. Şi iarăşi sunetele ascuţite, scrijelindu-mi tâmplele. Opt ani alergasem la prima chemare, trăisem numai pentru ea, cu fiece gând, în fiecare clipă. Pentru ce? Am împins uşa cu piciorul şi ţipetele claxonului au rămas afară, izbind tăblia ca un cioc de oţel.

Femeia mai ţinea creionul în mână, iar dunga se întindea, ajunsese la bărbie, şuviţele slinoase îi atârnau, buzele-i erau prea îngroşate, pomeţii prea roşii... Şi chipul de clovn, mâzgălit în grabă, mi-a amintit-o pe străina în haină de blană – arogantă, desăvârşită, de neatins.

Am făcut un pas şi încă unul, spre trupul de statuie murdară. Deci aşa arăta femeia când nu zâmbea, nu fremăta pentru alţii. Când nu căuta priviri şi atingeri, printre mâini întinse, rânjete neîncrezătoare; când nu se zbuciuma într-un ghem de cărnuri, pe podea sau în unghere ferite, printre lăzile care se clătinau, se năruiau peste...

Am scuturat-o încă o dată, ca pe o cârpă. Femeia se lăsase moale, închizând ochii; doar când a simţit răceala picurilor s-a înfiorat, însă am deschis robinetul şi jetul a izbit-o în obraz ca un pumn. Am silit-o să se aplece, să atingă apa cu buzele, cu fruntea – chiuveta se umpluse. Am băgat-o cu capul sub oglinda unsuroasă, o clipă, două, zece, şuieratul s-a topit în bolboroseală, în bulbuci care se umflau, se spărgeau, plesnind în strigăte mute; am smucit-o de plete, ia o gură de aer, aşa, soarbe-l, înghite cât poţi, acum gata, ajunge, şi iarăşi dansul bulelor ce pocneau – dar nu mai era decât un murmur.

Şuviţele pluteau ca o spumă roşie şi amintirea s-a ivit pe neaşteptate, de unde nu credeam să mai fie ceva. Hetje. Ligheanul smălţuit, trupul cald, lipindu-se de-al meu... Femeia se ridicase, tuşea, scuipa apa tulbure, sânii i se clătinau încă. M-am pomenit strivindu-i. A scâncit, uimită, însă eu o uitasem: nu vedeam decât cârlionţii de aur ai celeilalte, pistruii de pe umeri, de pe braţe, îi auzeam râsul, fusese şi aşa odată, înainte de copii, înainte de... Am apucat-o de ceafă pe femeia care nu era Hetje şi, în vreme ce mâinile ei scurmau în grămada de borcane cu fard, mi-a venit gândul că acolo, jos, Bătrâna Doamnă se întreba, zadarnic...

 

 

M-am trezit cu greu. Lângă mine, bărbatul dormea ghemuit pe o parte, cu pumnii strânşi – întâi am vrut să mă acopăr, apoi am ridicat din umeri. Geamul părea un acvariu umplut cu smoală: nici umbre, nici licăriri. Pe zid, un sâmbure negru, mişcător; m-am uitat un timp, fascinată, la gândacul ce cădea, luneca, dar suia mereu, tenace, spre pervaz – să fie acelaşi?... Pe podea cioburi, dâre de pudră şi rimel, cutii plutind în balta de sub chiuvetă. Mi-am coborât un picior, al doilea, am păşit peste haina bărbatului, peste pătura zdrenţuită, cu care căutasem să-l opresc, să-l întârzii măcar. Însă pentru omul ce mă avusese – râsul împietrit de pe chipul lui, trupurile încolăcindu-se cu frenezie, şi, de fiecare dată, senzaţia de neîmplinire, de lipsă a ceva fără nume, lăsându-mă mereu mai ostenită, mai nerăbdătoare... – doar ca să mă zvârle apoi, fără nimic curat în mine şi totuşi încă vie, nu fusesem decât unul din gunoaiele printre care ne tăvăleam.

Am ieşit, rătăcind pe coridoare, pe scări, până ce m-am pomenit în garaj, în mirosul de benzină, de vopsea proaspătă. Mergeam printre formele abia ghicite în beznă, când o strălucire intensă, orbitoare, s-a aprins brusc: Mercedesul. Şi acum?, am spus, fără glas, iar farurile au clipit. Prada fusese prinsă, fugărită, apoi gheara neagră se lăsase din nou asupră-i. Însă panterei de fier nu-i era de ajuns... Când capota a început să se ridice încet, aproape solemn, am privit în adâncul gâtlejului întunecat: de ce nu?

Tălpile mi-alunecau pe metalul ca gheaţa, dar m-am săltat în mâini şi, dintr-o dată, am fost înăuntru. Păienjeniş de fire, carcase cromate şi ţevi, reci, fără viaţă. Am început să-mi fac loc. Trudnic, împingând – un braţ sub cutia din dreapta, glezna mi se încurcase în cabluri, de ce nu voia, de ce... –, încleştând dinţii cu îndărătnicie, mă vâram în măruntaiele maşinii, adânc, tot mai adânc. Obrajii mi se încinseseră, răsuflam anevoie, asudam, însă cazna, lupta se purtau în tăcere. Într-un târziu, n-am mai putut: din gâtlej mi s-a smuls un strigăt răguşit, spart şi am rămas nemişcată. Era rândul ei.

O bubuitură cumplită, apoi bezna a înghiţit toate, motor, trup şi spaimă – capota căzuse sau... O bară m-a împuns în coaste, nişte zimţi mi s-au încrustat în carne. Unul câte unul, obiectele informe din jur se încălzeau, prindeau să vibreze, scrâşneau, se roteau, urlau. Încă puţin, trebuia să rabd, deşi aerul, fierul frigeau, capul mi se izbea de pereţii coşciugului ce trepida dezlănţuit, gheare lungi îmi jupuiau spinarea, da, nu mai era mult... Pe neaşteptate, o trapă s-a căscat sub mine şi m-am rostogolit pe o albie netedă, lucioasă, spre un hău fără fund.

… Întunericul se subţiase în cenuşiu. Zăceam lângă un arbore ciuruit, din care ţâşneau fuioare de abur; în spatele lui zărisem alte şi alte trunchiuri. De undeva se auzeau ciocănituri rare, îndepărtate şi, atingând scoarţa galbenă, am tresărit: era şlefuită ca oglinda, însă pătată de unsoare şi fierbinte. În spatele copacilor a fâlfâit ceva – părea, absurd, o aripă uriaşă – pe urmă s-a pornit, din senin, vântul. Răsunau tot mai multe murmure, şuierături, clinchete. Veneau de sus, de dedesubt? Şi unde eram? Murisem? Aşa să fi fost dincolo?

Am sărit în picioare, iar durerea s-a revărsat în mine ca un dezgheţ. Trăiam, simţeam fiece arsură, carnea zdrobită, până şi sângele, mâzga ce se uscaseră, îmbrăcându-mă într-un veşmânt strâmt, încreţit. Am luat-o la fugă printre stâlpii metalici – nu erau decât nişte umbre, lucirile, mirosul greu de benzină nu puteau fi aievea – izbindu-mă de tot ce-mi ieşea în cale. Un pas, o bătaie a inimii, lipăitul tălpilor pe oţel; galerii, hornuri cărora nu li se vedea capătul, sala unde tremurul podelei se preschimbase în zguduiri regulate. Înapoi? Înainte? N-am apucat să aleg – un suflu m-a trântit de perete şi pe lângă mine a trecut un cilindru enorm, stârnind vălătuci de pulbere. Deodată am izbucnit într-un râs care nu răsuna decât în mintea-mi încă goală: eram în motor.

M-am afundat iarăşi în labirintul ale cărui zgomote se topiseră într-un singur glas, cineva îmi şoptea aceleaşi vorbe dar nu voiam să-i răspund, mă strecuram printre cabluri, mă târam pe sub tuburile ce vuiau, scuipând nămol albăstrui. Târziu, foarte târziu, m-am oprit să privesc aburii ce suiau pe boltă ori se rupeau în fâşii scămoşate. Din nou glasul ei, dar acum mi-am astupat urechile. De ce se grăbea?! Aveam destulă vreme, amândouă. O veşnicie.